In aproape 23 de ani am cunoscut destui baieti si destui barbati. Dar putini Domni. Azi va voi povesti despre unul dintre ei.
E omul de la care am invatat ce inseamna Pink Floyd, Led
Zeppelin, Mahavishnu Orchestra, Iron Butterfly, Black Sabbath si altele. E omul
de la care am invatat ca sinceritatea e calea spre success, ca cea mai buna
minciuna e adevarul.
El mi-a demonstrat ca daca vrei, poti. De fiecare data cand
am gresit mi-a explicat de ce, cum, si mai ales cum as fi putut sa fac sa fie
bine. Si asta pe un ton enervant de calm. De multe ori as fi preferat sa-mi dea
o palma decat sa-mi spuna pe acel ton “M-ai dezamagit” sau “Mi-am pierdut
increderea in tine”. Nu mi-a dat nici macar o data o palma si acum realizez ca
sigur as fi meritat-o de nenumarate ori Totusi, nu a facut-o si apreciez asta, pentru
ca daca ar fi dat nu l-as fi putut privi in ochi cu aceeasi dragoste dupa.
Poate ca as fi ramas cu frustrari, poate ca acum nu am fi avut relatia pe care
o avem… deschisa, sincera, fara regrete si asta de fiecare data.
El a stiut sa se bucure cand aveam succes si sa fie alaturi
de mine cand esuam. Indiferent de context, circumstante sau program.
Sunt convinsa ca daca nu era el eu nu ajungeam omul care
sunt acum. Si sunt mandra nevoie-mare de omul care sunt.
De nenumarate ori “ma intindeam doar” in sufragerie si miraculous
ma trezeam in patul meu. O piesa de la Vama spunea “fericirea e cand puiul de om
vrea in brate si moare de somn. Fericire e cand tatal tau te invita la el in
birou si deschide o sticla de bere, prima bere din viata ta”.
Pentru toate astea si nu numai, iti multumesc!
La multi ani, Tata!
.png)
