Am uitat să strălucesc!

”A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza si licuriciul s-au îndrăgostit si au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, si-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză… Si atunci, buburuza si licuriciul au hotărât să se tină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărti. Se plimbau împreună prin pădure si erau foarte fericiți. Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse.Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur si trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o. Licuriciul era din ce în ce mai trist si i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Si cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:

- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi si s-ar întoarce la tine.

- Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram asa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!”

De cele mai multe ori, tristetea si panica ne coplesesc în asa masură încât uităm cât de valorosi suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiti de valoare. Uneori, durerile provocate de esecuri, de nereusite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuti de persoanele dragi de lângă noi.

               

Nu uitati: CEL  MAI  MARE  DUSMAN  AL  OMULUI  ESTE  EL  ÎNSUSI!"